Psihoterapia ericksoniana si integrarea in psihoterapie

hipnoza clinica

Created with Sketch.

Psihoterapia ericksoniana si integrarea in psihoterapie

Tehnicile lui Milton Erickson pot fi mai degrabă încadrate în curentul postmodernist, care susţine că, la nivel social, nu există o singură “cunoaştere adevărată” a oamenilor, famililor sau funcţionării  societăţii.

În 1965 Erickson spunea: “Sarcina terapeutului nu ar trebui să fie aceea de prozelitism a propriilor credinţe şi cunoştinţe. Nici un pacient nu poate să înţeleagă cu adevărat ceea ce înţelege psihoterapeutul său, şi nici nu are nevoie de aşa ceva. Ceea ce este nevoie este dezvoltarea unei situaţii terapeutice care să permită pacientului să îşi folosească propria gândire, propria înţelegere, propriile emoţii, într-un fel care să se potrivească cel mai bine schemei lui de viaţă”. 

Modernismul consideră metoda ştiinţifică ca fiind cea mai bună spre cunoaşterea avansată. Se presupune că istoria cunoştinţelor este istoria progresului. Moderniştii folosesc metafore bazate pe fizica Newtoniană: cauză-efect, impact, DSM-IV-R, etc, care au scopul de a clasifica toate posibilele devieri faţă de norme ale funcţionării mentale umane, cu scopul ultim de a găsire a unui leac specific pentru fiecare entitate nosologică.

Postmoderniştii consideră că vederea moderniştilor asupra lumii este una din multele poveşti  posibile: o poveste utilă în căutarea criteriilor pentru predictibilitate şi control, dar o poveste care nu este mai “adevărată” sau mai “reală” decât alte poveşti despre natura universului. Postmoderniştii sunt mai interesaţi de diferenţe decât de asemănări. Excepţiile îi interesează mai mult decât regulile. Clifford Bertz, antropolog postmodernist, scria în 1983: “lumea este un loc variat, diferit pentru avocaţi şi antropolog, diferit pentru musulmani şi hinduşi, diferit pentru tradiţiile mari şi mici, diferit pentru colonialiştii de atunci şi naţionaliştii de acum, şi putem obţine multe din confruntarea acestori vederi diferite, mai multe din confruntarea acestor vederi diferite, mai multe decât dacă ne acoperim de generalităţi lipsite de forţă şi de un fals confort.”.

În timp ce moderniştii sunt mai degrabă interesaţi de fapte, postmoderniştii sunt interesaţi de înţeles. Posmoderniştii găsesc că metaforele umaniste sunt mai utile decât metaforele moderniste din fizică.

Gândirea postmodernistă aplicată în psihoterapie se bazează pe şase idei de bază:

1.realităţile sunt constructe sociale

2.există posibilăţi multiple de descriere şi clasificare a “realităţii” în orice situaţie

3.cunoştinţele sunt realizate, nu găsite

4.cunoştinţele se constituie prin limbaj

5.realităţile sunt organizate şi menţinute prin
naraţiune

6.nu există adevăruri “esenţiale”.

Milton Erickson valorifica în psihoterapie posibilităţile multiple ale lumii. Spunea poveşti despre indienii Tarahumara, avand ideea că nu trebuie să fim limitaţi de sistemul de credinţe în care ne naştem. Erickson spunea că a fost întotdeaunea interesat de antropologie, pentru că diferite grupuri etnice au moduri de gândire diferite.

Conform cu Erickson, pentru a ne pune în practică cunoştinţele trebuie să facem ceva. De aceea îşi punea clienţii să facă diverse lucruri.

Ne construim realitatea prin limbaj, şi limbajul nu se referă doar la cuvinte, ci şi la imagini, gesturi, şi alte asemenea –toate semnele care transferă înţelesuri. Limbajul pe care îl folosim constituie lumea şi credinţele noastre. Conform postmoderniştilor singurele lumi pe care le cunoştem sunt acelea pe care ni le descriem unul altuia prin limbaj, iar descrierea este un proces activ.

Erickson era foarte conştient de puterea constituivă a limbajului. Mult din munca sa a fost realizată plecând de la presupunerea că un anumit limbaj poate duce la anumite stări modificate de constiinta. Adesea Erickson vorbea despre importanţa alegerii unui anumit limbaj în sugerarea unei realităţi cu care este mai uşor de lucrat cu pacientul.

Dacă diferenţele care aduc în lumină diferite realităţi sunt realizate prin limbaj, atunci acele diferenţe sunt circulate şi reamintite în poveşti. Rolul central al naraţiunii în organizarea, păstrarea şi circularea cunoştinţelor despre noi şi despre lume a fost subliniat de mai mulţi scriitori post modernişti (Brumer, 1986, Geertz, 1986, Rorty, 1990) În psihoterapie ne putem da seama de faptul că oamenii îşi înţeleg viaţa funcţie de înţelesul pe care îl ataşează anumitor evenimente. Fiecare performanţă amintită  constituie o poveste, şi poveştile individuale sunt legate între ele în timp pentru a constitui naraţiunea vieţii. Atunci când povestea vieţii oferă puţine alegeri, ele pot fi schimbate în psihoterapie prin sublinierea unor evenimente diferite sau prin conferirea unui nou înţeles evenimentelor, astfel constituindu-se în noi naraţiuni.

Erickson folosea foarte multe poveşti în psihoterapie, înţelegând partea naraţiunilor în modelarea vieţii. Abordarea lui Erickson “Omul din februarie” (February Man) (Erickson şi Rossi, 1979) ilustrează  modul în care lucra ca şi co-autor al poveştii vieţii omului respectiv. Una din cele mai impresionante ilustrări a înţelegerii de către Erickson a importanţei poveştii în modelarea realităţii este modul în care şi-a scris şi rescris propria  poveste  de viaţă pe măsură ce o trăia, conferind un înţeles pozitiv la ceea ce alţii ar fi trăit ca fiind o adversitate.

Dacă realităţile sunt constructe sociale, şi dacă cunoştinţele sunt realizate şi constituite prin limbaj, atunci cel puţin la nivel social, adevărul este oarecum fluid şi negociabil, şi nu există adevăruri esenţiale De exemplu, ideile moderniste legate de norme, asemenea criterii pentru sănătatea mentală sau stadiile de dezvoltare este dominantă în cultura noastră. Mulţi oameni se compară cu normele  crezând că dacă fac astfel vor  descoperi un adevăr esenţial despre ei înşişi. Dacă ne uităm la aceste aspecte din  perspectivă atunci vedem că asemenea concepte sunt poveşti despre felul nostru de a fi, şi nu descrieri ale adevărului esenţial.

Tradiţia, istoricul personal şi “bunul simţ” ne constrâng, legându-ne de anumite posibilităţi şi făcându-ne să le vedem pe altele dezirabile.

Pe de altă parte, Erickson spunea: “Psihoterapeuţii nu pot depinde de rutine generale sau proceduri standardizate care să fie aplicate nediscriminativ la toţi pacienţii. Psihoterapia nu este simpla aplicare a adevărurilor şi principiilor despre care  presupunem că au fost descoperite de academicieni în experimente de laborator controlate. Fiecare întâlnire psihoterapeutică este unică şi necesită un efort creativ nou, atât din partea psihoterapeutului, cât şi a pacientului, pentru a descoperi principiile şi mijloacele de realizare a rezultatului terapeutic”.

 

%d bloggers like this: